Šarkan

Vara e pe sfârșite, iar fructele se coc în pomi. Undeva la țară, Bunicul îi dă nepotului său un zmeu. Băiețelul se ridică spre cer, însă Bunicul îl ține ancorat de pământ. Sosește toamna, frunzele cad, iar Bunicul e tot mai slăbit. Aflat la sfârșitul vieții, el este slab ca o foaie de hârtie. Într-o zi, vântul îl saltă pe Bunic și-l duce departe. Totuși, la sosirea primăverii, o adiere călduță îi reunește pe cei doi. Această poveste este despre moarte și despre amintirea celor care nu se mai află printre noi. Nimeni nu trăiește veșnic, dar moartea nu este neapărat sfârșitul călătoriei.